România şi Ucraina, două vecine care nu-şi prea fac vizite

1 Noiembrie 2013

Relaţia bilaterală româno-ucraineană nu e tocmai un model de bună vecinătate, iar anii care au trecut o confirmă sfredelitor. Oficialii de la Bucureşti şi Kiev s-au lăsat adesea „furaţi” de specificul emoţional al divergenţelor şi au uitat să caute şi să dezvolte proiecte convergente. Şi n-ar fi fost puţine, dacă dialogul „de la vârf” ar fi fost ceva mai consistent. Prietenia dintre cele două state vecine a debutat promiţător.

România a fost una dintre primele ţări care au recunoscut Ucraina ca stat independent. Se întâmpla pe 8 ianuarie 1992, la aproximativ o lună de la primele alegeri prezidenţiale şi referendumul în cadrul căruia peste 90% din ucraineni şi-au exprimat susţinerea pentru independenţă. La scurt timp, pe 1 februarie 1992 s-au stabilit relaţiile diplomatice şi apoi s-a deschis Ambasada României la Kiev, în locul Consulatului General, care a funcţionat în capitala ucraineană din anul 1971. Aşadar, atenţia acordată dezvoltării relaţiilor politice, diplomatice şi economice între cele două state a fost una specială. Ceea ce a urmat însă nu s-a mai înscris în tiparele comportamentului amiabil. Ştiindu-se o făurire din rapturi teritoriale staliniste, Ucraina a fost destul de timorată în primii ani de existenţă. I-a trecut repede, cel puţin în relaţia cu România, care-şi forja politica externă în direcţia apropierii de Occident şi căuta să “demonstreze” un ton civilizat pentru a intra în graţiile forurilor decizionale din Vest.

 

Cert este că, după semnarea tratatului de bază privind buna vecinătate, din 1997, prin care România s-a angajat să respecte ordinea teritorială de la Helsinki (garantată de OSCE prin Actul Final din 1975), renunţând de jure la revendicarea nordului Bucovinei, a ţinutului Herţa, a Hotinului, a sudului Basarabiei şi a Insulei Şerpilor, relaţiile bilaterale au căpatat tot mai multe asperităţi. Ucraina a devenit mult mai vocală şi mai rigidă în abordările diverselor chestiuni puse în discuţie de către România. Negocierile privind delimitarea platoului continental al Mării Negre din zona Insulei Şerpilor sunt poate cel mai elocvent exemplu din acest punct de vedere. În acest caz, dialogul a intrat într-un real impas, astfel că a fost nevoie de o soluţionare la Curtea Internţională de Justiţie de la Haga. În cele din urmă, verdictul dat de această instanţă în 2009 a fost privit ca o victorie naţională în România şi ca o ruşine naţională în Ucraina. Tot în 2009 s-a consumat şi scandalul diplomatic izbucnit ca urmare a unor acuzaţii de spionaj, care a dus la expulzarea reciprocă a unor ataşaţi miliatri şi începea să mocnească bine de tot scandalul Bâstroe.

 

După aceste două seisme, n-a mai existat nicio vizită oficială sau măcar de lucru la nivel de şefi de stat, dar nici la nivel de prim-miniştri. A avut loc un singur schimb de vizite oficiale între şefii ministerelor Afacerilor Externe: în mai 2011 a fost Konstantin Grişcenko la Bucureşti, iar în noiembrie acelaşi an a fost Teodor Baconschi la Kiev. O altă vizită la acest nivel a avut loc în septembrie anul curent, când ministrul ucrainean de externe, Leonid Kojara, a fost primit la Bucureşti de şeful MAE, Titus Corlăţean. Dar cam atât. Trăgând o linie, observăm o intensitate redusă a interacţiunilor inter-statale la nivel înalt. În total, în cei peste 20 de ani, de la proclamarea independenţei Ucrainei şi până în prezent, au existat opt vizite ale preşedintelui României în Ucraina, dintre care doar una oficială, în 2006, restul fiind de lucru sau cu prilejul anumitor evenimente. De cealaltă parte, preşedintele Ucrainei a fost în România de numai şase ori, având în schimb două vizite oficiale, una în 2005, iar alta în 2007. De remarcat este faptul că în toţi aceşti ani n-a avut loc nicio vizită de stat. Din punct de vedere diplomatic, dar şi din perspectiva protocolului, vizita de stat este de rang superior celor oficiale şi de lucru, reprezentând nivelul cel mai înalt al recunoaşterii respectului şi bunei înţelegeri între state. Nu a fost cazul României şi Ucrainei, cel puţin deocamdată. În ceea ce priveşte vizitele premierilor, numărătoarea e foarte scurtă, pentru că au existat doar două. Una a prim-ministrului României în Ucraina, pe 29 martie 1996, când au fost semnate, la Ismail, acorduri de cooperare în domeniile transporturilor rutiere şi aeriene, ştiinţei şi tehnologiei, sănătăţii şi ştiinţelor medicale, relaţiilor consulare. Iar cea de-a doua, a prim-ministrului Ucrainei în România, în ianuarie 2002, cu ocazia participării la a II-a sesiune a Consiliului Consultativ Interguvernamental Româno-Ucrainean de Colaborare Comercial - Economică şi la un forum al oamenilor de afaceri români şi ucraineni. Reţineţi, sunt peste 11 ani de atunci.

 

Nici pe coridorul interparlamentar nu s-a remarcat vreun du-te-vino: au avut loc doar trei vizite la nivelul şefilor de Legislative, ultima – în urmă cu 10 ani. E drept, au fost înfiinţate numeroase formate mixte de cooperare, printre care şi Comisia Mixtă Prezidenţială Româno-Ucraineană (CMPRU), care cuprinde trei comitete sectoriale (Comitetul pentru securitate şi cooperare europeană, euroatlantică şi regională; Comitetul pentru cooperare în domeniul culturii, educaţiei, minorităţilor naţionale şi informaţiei publice; Comitetul pentru protecţia mediului şi dezvoltare durabilă; Subcomitetul pe probleme economice). Însă chiar şi această structură, văzută ca o pălărie a relaţiilor româno-ucrainene, n-a avut o activitate în măsură să contribuie semnificativ la soluţionarea agendei bilaterale. De altfel, amânarea, în februarie 2009, a vizitei oficiale a lui Traian Băsescu în Ucraina, în cadrul căreia şeful statului şi omologul său Viktor Iușcenko urmau să semneze Acordului între Guvernul României şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei privind traficul la frontieră, ar fi avut ca motiv stagnarea negocierilor în cadrul acestei Comisii. Foarte elocvent în ilustrarea relevanţei acestor formate mixte de cooperare este cazul Comisiei mixte româno-ucrainene pentru cooperare economică, industrială, științifică și tehnică. Înfiinţată încă din 2007, aceasta s-a întrunit pentru prima dată de-abia anul trecut, la Kiev. Evenimentul a fost tratat cu mult entuziasm, în special în rândul autorităţilor ucrainene, pentru că a încălzit un pic relaţia cu România. Între timp, Ucraina şi-a redefinit strategia de politică externă, după ce conducătorii de la Kiev, de toate culorile politice, s-au convins că pendularea între Est şi Vest nu duce altundeva decât în derivă. De fapt, nu mai avea cum să continue aşa. Mişcările tectonice în plan geopolitic au obligat-o să aleagă fie parteneriatul cu Uniunea Europeană, fie intrarea în Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan (şi Armenia, de curând).

 

Opţiunea sa în sensul asocierii cu UE, care urmează a fi consfinţită în cadrul summitului de la Vilnius din 28-29 noiembrie, nu este o decizie oarecare, căci va duce la reaşezarea raporturilor de forţă în zonă. Miza este uriaşă. Tocmai de aceea, Rusia e acum în fibrilaţii şi încearcă pe toate căile să împiedice semnarea înţelegerii cu UE. Însă dincolo de aceste implicaţii, pentru noi, momentul Vilnius reprezintă un extraordinar prilej pentru aprofundarea şi impulsionarea relaţiilor bilaterale, situaţie atât de aşteptată de reprezentanţii comunităţii românilor din Ucraina şi nu în ultimul rând de mediul de afaceri. Ce ziceţi, vom avea o vizită oficială în 2014? Până la încheierea mandatului, Traian Băsescu mai are timp s-o reprogrameze pe cea amânată.


de Transmedia

Articole similare

Adauga comentariu :


EVENIMENTE CULTURALE




Video

Euro2016 - Marseille prosecutor blames "Russians, trained to fight"


  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner

Meteo


  • Banner
  • Banner
  • Banner

Bloguri


  • Banner
  • Banner
  • Banner

PARTENERI